Oltenii de sub munte au calitati nenumarate. Gospodari, agricultori priceputi, ciobani neobositi, cântareti talentati – sunt merite cunoscute atât de vecini, cât si de strainii care le calca ulitele. Putini stiu insa ca unii dintre ei au fost neinfricati luptatori impotriva comunismului. Unul dintre acestia este chiar viceprimarul comunei, Ioan Buse.
Pentru bogatiile nepretuite ale locului- incursiunile in muntii din apropiere presarati cu pesteri si grote, clipe de liniste si reculegere intre zidurile manastirii ori spectacole folclorice care conserva si azi traditia populara – turistii se perinda de zeci de ani prin satele si catunele Polovragiului. Satenii s-au obisnuit si i-au tinut minte pe toti cei care le-au stat cuviincios la masa. Un oaspete insa le-a ramas cu deosebire in memorie: atât pentru importanta functiei, cât mai ales pentru imprejurarile – dramatice – in care acesta si-a petrecut sederea la Polovragi.
„Se numea Iulian Popovici, un barbat bine, inalt, sa fi avut la doi metri“, isi aminteste in amanunt viceprimarul Ioan Buse chipul celui care i-a marcat copilaria si viata. „Era din Craiova, colonel de jandarmi, un om foarte cunoscut acolo, dar si in alte parti. In timpul razboiului, fusese numit de Antonescu prefect al Odesei si construise cantine oamenilor saraci de acolo – inca un lucru pentru care a fost acuzat mai târziu. Bun… Dupa ce s-a terminat razboiul insa, lucrurile au luat alta intorsatura pentru el si fostii camarazi“.
Printre scândurile latrinei a fugit la manastire
Era in ’49, povesteste viceprimarul, la vremea aceea un copil de sase ani. Intors din Odesa si preocupat de noile schimbari in stat, Popovici s-a retras cu familia la Polovragi. Securitatea nu il pusese inca sub urmarire sau cel putin lui nu-i daduse de banuit. Om cu scoala, colonel de jandarmi – deci important intr-o comuna de sub munte – Iulian Popovici a fost ales la scurta vreme director la Caminul Cultural. Câteva luni a fost liniste, colonelul ducea o viata tihnita in mijlocul unei comunitati pasnice si fericite. Intr-una din nopti insa, barbatul a fost trezit de batai puternice in poarta. Securitatea ii daduse de urma.
„Statea in gazda, la unul dintre localnici. Au navalit peste el si l-au interogat pâna aproape de revarsat. Intr-un târziu, Popovici a cerut sa mearga la toaleta. Securistii l-au insotit pâna in curte, l-au lasat sa intre. Dar colonelul se intelesese cu nevasta-sa: au desfacut o blana de la peretele toaletei. Si in vreme ce militienii erau afara, in fata, Popovici a fugit prin spate“, povesteste viceprimarul intâmplarea care, chiar de a doua zi, a fost pe buzele tuturor.
Neavând posibilitatea sa plece la drum lung, fugarul s-a ascuns in Manastirea Polovragi, pe atunci locas de calugari. Stiind ce om bun era, dar simtind si opresiunile noului regim, calugarii l-au primit pe Popovici cu bratele deschise. De ce le era teama insa nu au scapat: la intervale scurte, echipaje ale Securitatii veneau „in vizita“. Monahii erau urmariti, interogati, amenintati. Manastirea era scotocita pâna in cele mai ascunse unghere. Popovici nu era de gasit insa.
Trei ani nu a iesit din fânar
„De câte ori venea militia, colonelul fugea intr-una din pesteri – care ii poarta numele“, povesteste Buse. „In vremea asta, tata, care era tâmplar la manastire, l-a pus pe colonel in legatura cu alt fugar: un taranist, Petre Adamescu. Si le-a aranjat sa se adaposteasca la o familie din sat, Simionescu. Aici au stat câteva saptamâni, dupa care, ca sa li se piarda urma, tata i-a dus la familia Osman unde au ramas vreo jumatate de an. Ultimul care l-a gazduit pe colonel pâna sa ajunga la noi a fost Nicolae Glemeanu, prieten bun cu tata. A stat aici sase ani incheiati, fara sa plece, fara sa-si vada familia care se retrasese in Bucuresti“.
La familia Buse, Popovici a ajuns intr-o noapte. I se luase iar urma, asa ca tâmplarul a hotarât sa-l tina la el, sa se ocupe personal. Copilul – vicele de azi – a simtit imediat ca se intâmpla ceva. Era prea mult zgomot in casa, prea multa agitatie. Cum s-a facut ziua a plecat in recunoastere. A descoperit taina tatalui sau – fânarul.
„Nu avusese timp sa faca o ascunzatoare ca lumea: barbatul era pitit doar dupa un cojoc de oaie. L-am tras si l-am vazut. M-a gasit tata imediat. M-a luat deoparte, mi-a explicat ce lucruri rele se intâmplau in tara si ca omul acela e prieten cu calugarii si ca nu trebuie sa spun nimic. A ramas trei ani la noi“.
Cu niste scânduri, tâmplarul i-a separat colonelului o camaruta in fânar. O blana o facuse sa se deschida pe dinauntru. Când ii duceau mâncare, tatal ori copilul bateau de trei ori scurt in perete. Colonelul desfacea scândura si lua mâncarea, apa sau hainele. Necesitatile si le facea intr-un dovleac pe care tâmplarul il golea la doua-trei zile. Timp de trei ani, Popovici nu a coborât o secunda din fânar. Nimeni nu stia de el, nici macar sora mai mica a lui Ioan.
„Eu aveam voie sa ma duc – ma invata franceza. Dar in afara de mine si de tata, nimeni nu l-a vazut vreodata. Statea trântit tot timpul, nu avea spatiu sa se miste. Anchilozase, se cocosase rau, imbatrânise. Dar scria. Acolo, in fânar, a scris trei romane. Din pacate, Securitatea i le-a luat pe toate“.
Complicii – arestati, copiii – lasati pe drumuri
In ’58, chiar in Saptamâna Mare, tâmplarul Buse a fost arestat si dus la Novaci, la raion. Cumva se aflase de colonel si de faptul ca era tot in Polovragi. Barbatul a fost batut crunt, a fost torturat. Iar când l-au amenintat ca-i vor inchide toata familia si ii vor chinui copiii, a cedat.
„L-au luat pe Popovici de la noi dis-de-dimineata. Eram de fata, dar nu puteam decât sa plâng. Ne-au confiscat toate bunurile, ne-au arestat toata familia, dar si pe ceilalti care l-au adapostit. Glemeanu a murit inchis la Craiova. Calugarii au fost ridicati, iar manastirea s-a transformat in scurt timp in locas de maicute. Mama a primit doi ani, tata 12, dar a fost eliberat in ’63, cu decretul. In orice caz, atunci am ramas acasa singuri, eu, de 13 ani, iar sora mea de numai noua. N-am putut termina scoala – facusem doar sapte clase. Mai târziu am reusit totusi sa intru la o profesionala“, rememoreaza Ioan Buse caznele la care a fost supusa familia sa de regimul comunist.
Despre Popovici, viceprimarul nu mai stie astazi nimic. A fost eliberat si el la decret, si s-a auzit ca ar fi murit prin ’70, la Bucuresti, acolo unde a locuit dupa inchisoare. Dar rudele care i-au ramas in Craiova incearca si astazi sa-i recupereze bunurile confiscate. Numai cu Adamescu – fugarul taranist – s-a mai intâlnit Buse, ba chiar de curând.
„A venit la primarie acum câteva luni, sa ma vada, sa mai stam de vorba. Imbatrânise mult, era bolnav. Vremurile acelea il marcasera rau… Nu am apucat sa stam prea mult: in timp ce vorbea cu mine, calm, fara nici o durere, a inchis ochii. Lânga mine…“
